Al momento stai visualizzando Cu’ appi focu

Prima u focu ’un parrava e s’arrunchiuva tuttu. Si mittìa vasciu vasciu p’un farisi vidiri, nca supra u cirinu arricugghìa l’erva. Di jornu murritiava e u fumu si n’acchianava nta l’arvuli. E s’u sciroccu u stricava n-terra ’un si putìa chiù catacogghiri, nca nisceva a lingua e spatuliava. Nta nuttata i frunni virdi s’addumavanu comu ’ncenzu e pareva jornu. Allura ni facìamu na simanata ’i stagghiafocu. Quannu n’arricampàvamu allaccaruti, c’a facci niura e c’u tanfu ’i fumu nti robbi, ’un ni spicciava chiù ’i parrari.

Ô patri ogni tantu n’u sunnavamu, cch’i manu supra u braceri. Dicìa ca, nnu postu unn’era, u focu ’un la finìa chiù ’i quariarlu. Tantu ca nostra matri pinsau ô ’nfernu.

Ma c’a panza all’ultimu misi, mentri camiava u furnu, na vota â stissa ci dicìa: “cu’ appi focu campau”.

CU’ APPI FOCU – Prima il fuoco non parlava e si stringeva tutto. Basso basso si metteva per non farsi vedere, dato che sopra il fiammifero raccoglieva l’erba. Di giorno si dava da fare e il fumo saliva sugli alberi. E se lo scirocco lo trascinava per terra non lo si poteva più ripigliare, poiché usciva fuori la lingua e brontolava. Nella notte le fronde verdi s’accendevano come incenso e sembrava giorno. Ci facevamo allora una settimana di spegnifuoco. Quando ritornavamo spossati, con la faccia nera e con gli abiti che puzzavano di fumo, non sentivamo il bisogno di parlare.

Il padre ogni tanto ce lo sognavamo, con le mani sopra il braciere. Diceva che nel posto dove si trovava, il fuoco non la finiva più di riscaldarlo. Tanto che la moglie pensò all’inferno.

Ma con la pancia all’ultimo mese, mentre scaldava il forno, una volta alla stessa diceva: “cu’ appi focu campàu”.

Salvatore Bommarito