1.
Venezia ti fu data….
Venezia ti fu data:
in acqua,
sull’acqua,
sott’acqua...
e piogge a coprirla
infinite
e folli.
Cielo ermetico, grigio,
mugghiante lontano,
triste leone
sanguinante
nella savana.
Acque verdi,
violente e bollenti
su soglie,
ponti alti,
biancheggianti,
fantasmi dissolti lontano...
... Gabbiani spaventati,
piccioni stretti su tetti...
e figure statuarie:
barbe bianche,
barbe bagnate,
romane...
morbidi fianchi di donne,
grondanti dall’alto
su chiese...
Sirena che stride,
putredine pregna d’ozono,
bagliori...
!Bagliori dal nulla.
2.
I piccioni di Venezia
L’anima mia
più piccola è
e più timida
della loro.
Camminano silenziosi
in Calle dei Boteri,
in Strada Nova,
tra armoniche
e turisti storditi,
tra i miei passi,
esitanti, incerti,
passi da straniera ...
Sono più degni,
e più nobili
dei lord inglesi.
Nulla li preoccupa,
nulla li stupisce,
e solo
per piccionesco rispetto,
affrettano il passo
se ti avvicini.
Irreale il passo
e ti dilata lo sguardo,
la retina dentro
è tutta udito...
... Li segui a lungo
portarsi in giro
il frac lucidato e grigio,
la sciarpa perfetta,
madreperlacea...
Da sempre qui,
da sempre
terrestri...
... !Come se dimenticassero
di avere ali,
il volo nascosto dentro
come ... noi...
* * *
3.
... Quando scendi
nelle sue acque
la terraferma diventa un mondo
inimmaginabile.
Mentre più in basso, più in basso tu scendi
verso le acque
all’indietro galleggi
verso un grembo materno.
Tutto muta volto
e senso ...
...Non c’è borgo
e neanche paese dei dogi
!non c’è parola per raccontare
questa terra.
...Acqua e cielo, acqua e cielo ovunque
e un po’ di terra,
unico ricordo che ancora sei
sulla Terra.
...!Venezia stato d’animo,
Venezia incantesimo...
il dono è reale, se ti fu data
! sarà senz’altro tua.
Come se fossi parte di un sogno
oppure dormissi, sprofondata nel giorno
!senza sogni...
Come se i-tuoi-pori avessero occhi
oppure pieno-di-occhi
!restassi-cieco.
...E quando dalle acque
ti liberi,
la luna ti guarda dalla finestra
con una guancia sola...
Tu mezza guancia.. e lei l’altra guancia...,
attonita e umida...
! Parte di te è fantasma
che scivola lento sui muri,
!ombra che accarezza antiche muraglie...
sanguinanti...
mentre l’altra parte dolorante fugge
tra cieli,
con occhi da luci scavati
aprendosi all’indietro la strada.
...Le nuvole fantastiche brillano, misteriose
come montagne...
... Giù le montagne brucianti di bianco
sembrano nuvole...
!Difficile discernere la verità dal miraggio...
...Bilancia rotta tra tante e tante illusioni
e sospesa in cielo,
tu.
* * *
4.
Camminare tra la gente
come una brezza di vento senza forma,
attraversarla persino,
così come essa, sorridente,
attraversa te...
alla rinfusa in un borgo irreale,
con statue
e canali malati d’acqua...
Essere, avvolta in sciarpa marrone
con rabeschi,
un grande uccello
triste e strano,
dagli occhi bifocali
che vedono due mondi
simultaneamente.
.
Attraversare labirinti scuri,
verso Santa Maria Formosa,
cercando la casa S.O.S
per sconfitti-fuggiti
dall’Est,
sorridenti quando si mostra nella luce
sotto sigillo, hai già capito:
quanto è chiuso al di fuori,
aperto è proprio in te,
! tu sai, è aperto.
Null’altro più conta per ora, solo forse
che esisti, che ancora esisti
! e tu sai,
il resto è gioco, ping-pong con imbecilli
che depredano popoli,
spezzano verità, speranze, culture...
! e tu lo sai.
Questo sogno odioso hai vissuto,
ti vaga dentro ancora,
per questo tu guardi a lungo, sconvolta
le acque,
come quel fanciullo, una volta, al mattino
guardava dalla finestra,
così come la mamma te lo chiedeva
per sciogliere l’incubo...
... ! Per dimenticare...
... ! Per dimenticare...
* * *
5.
Donna, tu,
dal calore tra zodiaci
orfana,
sogni sempre una placenta
per il tuo frutto,
come gli eschimesi ai poli
il viso infreddolito
verso il rogo volgono.
!Come una tartaruga, tu, dai generosi parti
sabbie bollenti nel deserto cerchi.
!Come un pesce nelle profondità
con occhi grondanti di nulla
rosei banchi di perle cogliendo
come nido di sogni...
... Come una placenta enorme Venezia
ti ha accolto oggi.
!I suoi canali freddi
ti hanno ammaliato, infernali...
in essi nascerai, ri-nascerai,
viandante a galla
da Oriente
verso Occidente
da Oriente
verso te stessa...
* * *
6.
La poesia era impossibile.
Avevo accettato la sterilità
maledetta.
Non sapevo
di essere ricca di parti
e senza riparo...
I parti...
! Qualcosa nell’universo deve pur morire
per lasciar nascere un altro...
! non puoi allattare pargoli
mentre pargoli dentro
ti porti...
Il nuovo figlio
il frutto maturo spinge verso il fuori...
... Quale legge pagana,
quale legge barbara,
!barbara:
nuovi parti
il figlio di sempre
fermenta profondo...
L’argilla sembra soltanto
dormire
è tutta virgulti...
* * *
7.
È come se ti stagliassi dal tuo habitat
con qualcosa di essenziale, di molto essenziale
perché nulla ti possa distrarre,
o impedire
e ti radicassi nel deserto.
È come se fossi una materia qualsiasi,
viva,
un cane riottoso,
coricato nella giacca cenciosa
in campagna,
un coniglio bianco dagli occhi rossi,
stracolmo di parti,
che si strappa il pelo,
nuvole di pelo,
per istinto...
...!O, mio Dio, che pace folle,
sazia di sé,
in sé...
… Che campi vergini e ricchi di senso.
Come humus bolle in me il seme del parto.
Talmente-sazia-di-vita, partorirò concetti
inconsapevole-di-dar-alla-luce
!o che sto proprio
nascendo...
... Questa città è mero décor,
un décor un po’ particolare
con acque silenziose e verdi che ti fanno volgere
lo sguardo...
È proprio il paesaggio che rende la femmina
tutta sguardo, tutta udito
intenta al suo feto...
...! Silenzio. Scalpello.
* * *
8.
Le tue attese non lasciarle più dolere...
le carezze mancate, le mancate parole...
Quell’autosufficienza
di una metà del mondo
non lasciarla più ferirti
non lasciarla più sconvolgerti...
Da acque circondata
mangia il pane della solitudine
come se fosse un’ostia...
Guarda i lunghi viali, le acque oblique
verso la terraferma
come un dolore estraneo,
obliato...
Essere una piccola suora
in abito marrone
viandante
come un eremita...,
e, a volte, puoi sapere per certo
che sei quel gabbiano
in alto,
staccato da terra
!che ha gridato
terrorizzato
poi muto...
!galleggia.
9.
Sprofondare nel logos...
Poesia,
i tuoi dolori più strazianti,
polvere di illusioni perse,
inutilità che nutre
raccolta sul seno sinistro
col palmo intero,
come la briciola di pane
in Bessarabia...
Volo sincopato,
sprofondare delirante nel deserto,
miele del logos, amara,
spremuto dall’osso del braccio destro
con mille aghi che arano
campi stranieri...
!Argilla,
argilla che plasmi l’estasi,
che sempre abbondi,
mistero che tradisci,
strazio dolce-amaro, dai poeti pagato
con il loro camminare strano,
su punte di ali,
su punte...
Sogni di largo consumo,
che non placano la fame,
limite che non limita,
multiplo che non si divide,
donato alle moltitudini
senza resto …
Cenere di pensiero, mobile,
serpente che sempre sussurra,
sabbia nella clessidra, girato,
muffa fiorita
a tutti donata con occhi di luce.
La tua eterna scusa che ci sei...
!Cane,
cane fedele, insonne,
randagio vegliardo e puro,
dai denti di cristallo,
l’abito tuo di notte strappando.
Canto di sirena, ingenuo,
occhio fisso, occhio pagano,
nei tuoi abissi già fremono
i parti...
Stato di veglia, malato,
corpo di occhi,
sogno che brama la preda,
cacciatore cacciato da preda
sprofondato in vortici di mistero...
Vuoto di calcare, bollente,
valle del pianto che tace
spirito di fuoco,
furtivo nell’alcolva tua
inalandoti, penetrandoti,
a se stessa restituendoti...
Valle del pianto che tace
fuoco divorato/divorante
eterna, ciclica marea,
invadendoti ancora,
braccandoti ancora,
urtandoti ancora,
da riva in riva,
da scoglio a scoglio,
tu cadrai sorridente,
sfera perfetta,
di forma in forma,
di forma in forma...
Traduzione di Gabriella Molcsan
***
In seguito, le stesse poesie, nello stessa ordine, in lingua originaria, lingua romena.
1. Veneţia, ca un dat…
Veneţia, ca un dat:
în apă,
pe apă,
sub apă…
şi ploi peste ea,
nesfârşite,
nebune.
Cer gri, încheiat,
mugind în adânc,
ca un leu
sângerând
în savană.
Ape verzi,
violent clocotind
peste praguri,
punţi nalte,
albind,
fantomatic topite în zare…
…Pescăruşi speriaţi,
porumbei contopiţi peste ziduri…
şi figuri statuare:
bărbi albe,
bărbi ude,
romane…
coapse dulci de femei,
şiroind din înalt
pe biserici…
O sirenă urlând,
putregai ozonat,
fulgerări…
!Fulgerări din neant.
2 Porumbeii Veneţiei
Sufletul meu
e mai mic
şi mai sperios
decât sufletul lor.
Se plimbă tăcuţi
pe Calle dei Boteri,
pe Strada Nova,
printre armonici
şi turişti zăpăciţi,
printre paşii mei,
şovăielnici, nesiguri,
paşi de străin…
Sunt mai demni,
mai distinşi
decât lorzii englezi.
Nimic nu-i stresează,
nimic nu-i uimeşte,
ci doar aşa,
din respect păsăresc,
grăbesc puţin pasul
când te apropii.
Mersul lor ireal
îţi dilată privirea,
retina-n adâncu-ţi
e toată auz…
…Urmăreşti îndelung
cum îşi poartă solemn
fracul gri, lustruit,
şi fularul perfect,
sidefat…
De când lumea aici,
de când lumea
tereştri…
…!De parcă n-ar şti
că au aripi,
cu zborul ascuns în ei
ca şi-n noi…
* * *
3
… Atunci când cobori
în apele ei,
terra-ferma devine-un tărâm
imposibil.
Cobori tot mai jos, tot mai jos,
către ape,
de parcă-ai pluti îndărăt
către-un uter matern.
Totul devine altfel,
altceva…
… Nu e un burg
şi nici ţară a dogilor chiar,
!nu-i cuvânt să exprime-acest loc.
… Apă şi cer, numai apă şi cer
şi puţină ţărână,
atât cât să ştii că mai eşti
tot mai eşti
pe Pământ.
…!Veneţia-i starea de spirit,
o stare de vrajă…
e darul regesc, de ţi-e dat să-l primeşti,
!îl primeşti.
E ca şi cum parte ai fi dintr-un vis,
sau dormi, prăbuşit în real,
!fără vise…
!ca şi cum văz ai avea şi-prin-pori
sau cu-o-mie-de-ochi
!ai-fi-orb.
… Atunci când încerci să te smulgi
dintre ape,
luna-n geam te priveşte
cu-n singur obraz…
Şi tu jumătate… şi ea jumătate…
mirată şi udă…
O parte din tine-i fantomă
şi umblă pe ziduri,
ca umbra lingând murii vechi,
sângerânzi…
Iar cealaltă parte goneşte agonic
prin ceruri,
cu ochi de lumină scobiţi
croind drum îndărăt.
… Norii sus strălucesc fantomatic şi mistic
ca munţii…
… Munţii jos clocotesc alb-spumos
parcă-s nori…
!Adevărul topit în miraj e-aşa greu să-l distingi…
Iar cântarul defect între-atâtea şi-atâtea… iluzii,
suspendată de cer,
tu.
* * *
4
…Să mergi printre oameni
ca boarea de vânt fără formă,
să treci chiar prin ei,
cum şi ei, zâmbitori,
trec prin tine
de-a valma cu-n burg ireal,
cu statui
şi artere bolnave de apă…
Să fii, în eşarfă maro,
cu-arabescuri,
o pasăre mare,
ciudată şi tristă,
cu ochi bifocali
care văd simultan
două lumi.
Să treci labirinturi maro
către Santa Maria Formosa,
căutând casa S.O.S.
pentru-nvinşi evadaţi
de prin Est,
zâmbind când se-arată-n lumină
sub lacăt, ştiind:
ce închis e-n afară,
deschis e de-a dreptul în tine,
!tu ştii, e deschis.
Nimic mai contează acum, poate doar
că mai eşti, că vei fi
!şi tu ştii,
restul e joacă, ping-pong cu cretini
care pradă popoare,
ucid adevăruri, speranţe, culturi…
!şi tu ştii.
Visu-acesta urât l-ai trăit,
te mai bântuie încă,
de-aceea priveşti îndelung, răvăşită,
spre ape,
ca pruncul acela, demult… dimineaţa,
spre geamuri…
cum mama-ţi spunea să priveşti,
ca să uiţi un coşmar…
…! Ca să uiţi…
!Ca să uiţi…
5
… Femeie tu,
de căldură prin zodii ferită,
mereu o placentă visând
pentru rodu-ţi,
precum eschimosul la poluri
faţa spre rug îndreptând.
!Ca o ţestoasă tu, de faceri preaplină,
nisipuri fierbinţi în deşert amuşind.
!Ca un peşte-n adânc, cu ochi plini de neant,
bancuri roze-adulând
drept culcuş de visare…
…Ca o placentă enormă, Veneţia
azi te-a-nfiat.
!Arterele-i reci te-au vrăjit,
infernale…
în ele să naşti, să re-naşti,
călător plutitor
dinspre Est
către Vest,
dinspre Est
către sine…
* * *
6
Poezia era imposibilă.
Acceptasem sterililitatea
ca pe-un blestem.
Nu ştiam
că sunt plină de faceri
şi nu am refugiu...
Naşterile...
!Ceva-n univers fi-va să moară
ca să se nască un alt...
!Nu poţi prunci alăpta,
prunci în coapse
purtând...
Noul rod
fructul copt îmbrânceşte spre-afară...
...Ce lege păgână,
ce lege barbară,
! barbară :
faceri noi
rodul vechi
fermentează-n adânc...
Huma doar pare
că doarme,
! e doar germinări...
* * *
7
E ca şi cum te-ai decupa din habitatul tău
cu ceva esenţial, foarte esenţial,
ca nimic sa nu te distragă,
să nu te împiedice,
şi te-ai planta în deşert.
E ca şi cum ai fi o materie oarecare,
vie,
un câine retras,
culcuşit în pufoaica cea veche
la ţară,
un iepure alb, cu ochi roşi,
burduşit de prinos,
scoţând puf,
nori de puf,
din instinct…
…!O, Doamne, ce pace nebună,
sătulă cu sine
în sine…
…!Ce câmpuri virgine şi pline de sens.
!Ca humusul fierbe în mine sămânţa rodirii.
!!Atât-de-hrănită-cu-viaţă, voi naşte concepte,
nici-şti-voi-că-nasc,
!or-că-tocmai
mă nasc…
… Oraşul acesta e doar un decor,
un decor mai aparte,
cu ape tăcute şi verzi care ochi-ţi întorc
îndărăt…
E tocmai peisajul ce face femeia
doar ochi şi auz
către făt…
…! Linişte. Scalpel.
***
8
Aşteptările să nu te mai doară…
nemângâierile, necuvintele…
Autosuficienţa aceea
a unei jumătăţi a lumii
să nu te mai rănească,
să nu te mai zguduie…
Înconjurată de ape,
să mânci pâinea singurătăţii
ca pe-o prescure…
Să priveşti căile lungi, ape-tăinde,
spre terra-ferma
ca pe-o durere străină,
uitată…
Să fii o măicuţă în rasă maro,
călătoare,
un schimnic…
Iar uneori să fii sigur că eşti
pescăruşul acela
de sus,
desprins de pământ
ce-a !ţipat
îngrozit,
apoi a muţit
şi…
!pluteşte.
9
Cădere în logos…
Poezia,
durerile tale cele mai dureri,
pulbere de iluzii pierdute,
zădărnicie hrănitoare
de pe sânul stâng adunată
cu palma întreagă,
precum fărâma de pâine
în Basarabia…
Zbor sincopat,
prăbuşiri delirante-n deşert,
miere de logos, amară,
stoarsă din osul braţului drept,
cu mii de ace ce ară
câmpie străină…
!Lut,
lut roditor de extaz
ce mereu prisoseşte,
taină care trădează,
chin dulce-amărui, plătit de poeţi
cu-acest mers prea-ciudat,
tot pe vârfuri de aripi,
pe vârfuri…
Vise de larg consum
care nu ţin de saţ,
limitaţie ce nu limitează,
multiplu ce nu se divide,
dar împărţit celor mulţi
fără de rest…
Cenuşă de gând, născătoare,
şarpe mereu susurând,
nisip de clepsidră, rotit,
mucegai înflorit
dăruit tuturor cu ochi împliniţi.
Eterna ta scuză că eşti…
!Câine,
câine fidel, fără somn,
javră trist-veghetoare, naivă,
cu dinţi de cleştar
noaptea haina smuncindu-ţi.
Glas de sirenă, ingenuu,
ochi fix, ochi păgân,
injectat în adâncuri
de faceri…
Stare de veghe, bolnavă,
!trup de ochi,
vis care-şi jinduie prada,
vânător încolţit de vânat,
hărţuit prin hăţişuri de sine…
Vid de calcar clocotind,
Vale a Plângerii, mută,
duh arzător, furişat în iatacu-ţi,
inhalându-te,
penetrându-te,
redându-te sieşi…
Foc mistuit/mistuind,
maree eternă, ciclică,
invadându-te iar,
hăituindu-te iar,
izbindu-te iar,
din ţărm în ţărm,
din stâncă în stâncă,
ca să cazi surâzând, -
sferă perfectă, -
din formă în formă,
din-formă-în-formă…
***
Correlati
